Contele Tibor Kalnoky, cel care a renovat proprietăţile prinţului Charles de la Viscri, împreună cu un fost director general de companie farmaceutică din Germania, au muncit şapte ani la "casa din poveşti", cu pereţi văluriţi ca cei din chirpici, balamale şi zăvoare de castel la uşi şi cu acoperiş din stuf. Iar fiindcă dalele de piatră ce urmau să fie puse în băile matrimoniale păreau tăiate cu laserul, au pus mâna pe daltă şi ciocan şi le-au ciobit pe mărgini ca să pară cioplite de vechii artizani. Totul a început în 2003, când doctorul Andrei Stoicescu, general manager - cu MBA la CV - al filialei româneşti a unui concern farmaceutic, cu domiciliul pe malul lacului Mogoşoaia, şi-a amintit din copilărie: "Pe lacul ăsta când eram eu copil şi nu erau amenajate taluzurile la mal, era un stuf teribil. Erau case acoperite cu stuf în zona asta şi în toată zona Snavogului. La Snagov şi acum mai sunt case vechi, bătrâneşti, acoperite cu stuf. Aici la Mogoşoaia chiar şi culele Palatului şi gheţăria erau acoperite cu stuf pe vremuri". Fiind financiar asigurat, medicul s-a lăsat de farmaceutice şi s-a apucat de antreprenoriat. Unul mai special: "Am vrut să fac ceva deosebit, care să respecte istoria locului şi natura în primul rând. E păcat de lacul ăsta să construieşti nişte case care să nu le armonizezi cu peisajul". A luat coala şi creionul şi a desenat anatomia viitoarei case: "Am încercat să fac ceva care să aibă o arhitectură care ar fi plăcut şi acum 100 de ani, dar care să placă şi peste 100 de ani de acum încolo. Asta a fost cea mai mare încercare. Să fac ceva care să nu fie localizabil în timp cu precizie. Să spui că poate să fie de oricând".

Constructori de biserici din lemn din Maramureş pe post de dulgheri

Tâmplăria casei a fost executată de meşteri maramureşeni care construiesc în stil tradiţional: "Am adus un dulgher nemaipomenit care construieşte biserici de lemn în Maramureş. Se cheamă Boris Petu. L-am cunoscut în timpul unor lucrări la mănăstrirea de la Bârsana. Omul ăla scria cu drujba, la modul efectiv scria, m-a lăsat înmărmurit când l-am văzut ce poate să facă cu drujba. Am stat cred vreo două sau trei ore pe o piatră şi m-am uitat la el. Grinzile le-a lucrat la el acasă şi le-am adus cu tirul la Bucureşti". Tencuitorii au fost aduşi tot din Maramureş: "I-am vrut pe fraţii Petre Măran şi Ion Măran, zidari de fresce bisericeşti tot în Maramureş, pe care i-am chemat să aplice ca finisaj un tinci rustic. La faţadă nu am vrut pereţi drepţi. Ne-am chinuit să fie văluriţi şi rugoşi, exact ca la casele de demult din chirpici, însă cu materiale moderne". Se pare că zidarii tradiţionali au limitele lor, din moment ce a fost nevoie ca medicul Andrei Stoicescu să pună personal mâna pe şpaclu ca să finiseze mobila zidită din bucătărie: "Am vrut să dau aparenţa de pământ lipit cu mâna, însă lor ca meşteri le-a fost greu, pentru că deşi sunt obişnuiţi să lucreze pe strâmb, nu sunt obişnuiţi să lucreze cu ghips. Am încercat diverse tehnici până mi-a ieşit în felul ăsta. Am folosit un trafalet obişnuit de dat vopsea, un şpaclu şi o pensulă mai mare care să zgârie, însă mi-a luat o lună şi jumătate ca să tencuiesc mobilierul din bucătărie". Tot doctorul-constructor e cel care a desenat şabloanele şi a construit formele organice ale scării şi şemineului amplasat sub ea, zidarii ocupându-se doar cu aplicarea stratului final de tinci peste scheletul metalic, învelit cu plasă de Buzău şi rabiţ şi îmbrăcat cu ghips de modelaj. Băile au fost placate cu dale de travertin care costă 70 euro/mp, însă fiindcă muchiile i s-au părut prea drepte, doctorul Andrei Stoicescu le-a adaptat la stilul casei: "Fiecare piesă în parte a fost luată şi ciobită intenţionat. La început băieţilor le era frică că o să strice frumuseţe de plăci, aşa că am pus mâna pe daltă şi le-am arătat ce vreau".

Învelirea acoperişului cu stuf a durat şase luni

Stuful a fost adus cu camioanele de la Tulcea, de la o firmă care îl exportă în Suedia şi Marea Britanie ca material de acoperişuri: "E ignifugat, tratat contra ciupercilor, contra diverselor animăluţe cărora le place să trăiască în el". Celor doi meşteri pitoreşti, Machedon Sorin şi Victor Haritonov, aduşi de la Tulcea, le-a luat şase luni să "coasă" acoperişul pe vilă. Asta după ce mai întâi şi-au făcut în curtea vilei o "baracă muncitorească" din stuf: "Stuful a fost bătut la propriu cu un instrument care se cheamă năboaică şi cusut cu sârmă şi un ac lung, astfel încât straturile de stuf să apară sub formă de solzi de peşte, ceea ce înseamnă că din fiecare pai de stuf, care are vreo 2 metri lungime, ies numai ultimii 5 cm în afară, fiind singura porţiune pe care se scurge apa". Grosimea stratului de stuf care îmbracă scheletul acoperişului este de 40 de centimetri, asigurând o izolaţie termică suficient de bună pentru o locuinţă tradiţională. Nu şi pentru o vilă de lux, aşa că pentru mai multă siguranţă, sub stuf s-a aplicat o izolaţie de şapte centimetri de polistiren (în partea de jos) şi vată de sticlă (în treimea superioară a acoperişului, pentru respiraţie). Preţul final pentru învelişul din stuf (material plus manoperă) a fost de 27 euro/mp.

Balamalele uşilor şi zăvoarele tip castel - făurite de un fierar francez

Uşile traversate de fisuri şi crăpături sunt din stejar masiv, cele de intrare având grosimea de 8 centimetri, iar balamalele şi zăvoarele sunt identice cu cele de acum 300 de ani: "Am găsit un om la fel de nebun ca mine, un fierar din Franţa, de la Forges des Signa, care mi-a făcut marea majoritate a feroneriei de la uşi. El lucrează pentru castele foarte mari, pentru Chambord, pentru Luvru. Doar la intrare am o încuietoare luată de la antichităţi, care e din perioadă renascentistă, pe care am recondiţionat-o şi funcţionează ca cele noi". Vila are şi un miros aparte, verişor cu cel din casele de la Muzeul Satului: "E miros natural de ulei. Toată lumea mă întreabă de unde mirosul ăsta. E din cauza modului în care a fost tratat parchetul şi uşile. E un ulei de pin şi de castor, un amestec special făcut pentru lemnul vechi. Pe mine mă fascinează mireasma acestei case. E un miros de vechi dar şi plăcut în acelaşi timp". Peste tot prin casă sunt presărate elemente care accentuează izul de vechi. La mansardă, unde e sauna şi duşul turcesc au fost montate un întrerupător şi o priză funcţionale din 1940, la bucătărie o trompetă transformată în lustră stă atârnată de tavanul îmbrăcat în teracotă, în mobilierul zidit din bucătărie e încastrată o plăcuţă de travertin pictată manual, pe una din părţile laterale ale scării melc e încastrată o placă de faianţă veche de câteva secole, ce provine dintr-un castel transilvan. Elemente moderne precum caloriferele au măşti de lemn şi marmură, iar televizoarele LCD din bucătărie şi băi sunt îmbrăcate în nişte rame discrete din lemn şi sticlă.

1.350.000 casa întreagă, sau 675.000 o singură jumătate

Tibor Kalnoky, celălalt investitor care a investit şi muncit cu mâinile lui la "casa de basm" din Mogoşoaia, lipseşte din ţară cu afaceri. La rândul său, Kalnoky e un profesionist în generarea atmosferei de poveste: "Contele Kalnoky a renovat pentru Alteţa Sa regală Prinţul Charles casele de la Viscri. A finisat tot ce s-a construit acolo şi de acolo a rezultat şi prietenia ulterioară care s-a dezvoltat între el şi Prinţul Charles". În noiembrie 2009, după şapte ani, casa cu acoperiş de stuf şi pereţi unduioşi a fost finalizată. Acum e scoasă la vânzare pentru suma de 1.3 milioane de euro. Fiind criză vizitatorii intră deocamdată ca la muzeu: "Li se luminează faţa, îi văd râzând şi cu ochii strălucitori. «E casa din poveştile copilăriei mele», mi-a spus unul din ei".

Ieşim, ne îndreptăm spre poartă, dar nu rezist şi mai întorc o dată capul. De acoperiş atârnă ţurţuri în culori de ceai: "Din cauza stufului. Când se scurge apa din stuf se colorează cu celuloza oxidată. De-aceea ţurţurii sunt galbeni".