Prietena lui Anton locuia "dincoace de linia de tren". Linia ducea în port, dar portul era mort şi linia nu mai ducea nicăieri. Pe ea nu mai circulau trenuri, însă era pomenită adesea de toată lumea, pentru că aici se termina oraşul şi începea cartierul.
Când ieşea seara la poartă, Otilia îi făcea semn cu mâna lui Anton. Între casa ei şi casa lui Anton să fi fost 100 de metri, numai că nu conta distanţa, ci faptul că Anton locuia "dincolo de linia de tren". Otilia era fată de oraş, Anton - băiat de cartier. Mama Otiliei fusese, de când s-au cunoscut, categorică: N-am nevoie de băieţi de cartier în familia mea!
Dacă ar fi spus că n-are nevoie de un băiat de cartier la ea în familie, Anton ar fi insistat să se însoare cu Otilia. Ar fi avut un motiv cât se poate de personal să meargă până la capăt. Dar şi-a dat seama că nu numai părinţii fetei, ci toată sărăcimea "de dincoace", din marginea dinspre calea ferată a oraşului, vorbea de sărăcimea "de dincolo" la modul general.
Dincoace de calea ferată trăiau cetăţeni cu o identitate bine marcată, pe când dincolo numai o mulţime fără chip, fără nume, fără şansa de a scăpa vreodată de stigmatul de a se fi născut "copii de cartier", de a deveni apoi "băieţi de cartier", iar în final de a se chema "ăia din cartier".
Anton a plecat din cartier ca să nu se mai întoarcă şi a locuit, până ce a terminat facultatea, în căminele studenţeşti din Braşov. La absolvire, s-a însurat cu o colegă, care locuia în centrul Braşovului, într-o casă cu etaj, cu ziduri groase, ca de cetate. Când era întrebat unde locuieşte, nu zicea niciodată "în centru", ca soţia lui, ci "pe Regală". Părinţii Otiliei aveau o vorbă:
Fata care se mărită cu băiat de cartier, adio casă pe Regală!
Se înfundă pentru toată viaţa în cartier!
Strada Regală era ceva ce trebuia să existe în toate oraşele. Că-şi schimba la câţiva ani odată numele în Republicii sau Karl Marx, nu conta. Se schimba plăcuţa din capătul străzii, nu şi convingerile din minţile oamenilor. Când promoţia lui Anton a sărbătorit 25 de la absolvire, la Restaurantul Casei Armatei din Bucureşti, inginerul a fost invitat la dans, la "damen tango", de soţia cam durdulie a fostului său coleg de grupă, Mitridate Tănase.
Ce mai faci, domnule băiat de cartier?, l-a întrebat plinuţa doamnă Tănase. Anton s-a gândit întâi că va fi discutat cândva, aşa, ca între bărbaţi, cu Mitridate, despre dezamăgirea pe care i-a produs-o Otilia, când i-a mărturisit că n-o lăsa maică-sa să se căsătorească decât cu un băiat "de dincoace de linie". Ştiu toată povestea, i-a spus doamna Tănase, că am fost prietenă cu Otilia. A dat vina pe maică-sa, însă ea era aceea care nu voia. Avea planuri mari, avea tot felul de gărgăuni în cap. Dar a plâns când ne-am despărţit, a zis Anton.
Mare scofală, a zis doamna Tănase, cu tonul femeii care se miră că mai există bărbaţi atât de proşti, încât să-şi amintească toată viaţa de plânsul unei iubite.
Ce aţi fi vrut să facă, să râdă?